El şi ea, dar fără clişeele de gen

“Sexul cireşelor” de Jeanette Winterson, un roman experimental al unei autoare care şi-a găsit de mult locul în literatura britanică, e o interogaţie despre identitate şi căutări esenţiale, într-o poveste cu salturi în timp
şi peisaje onirice. A apărut la Humanitas Fiction, tradusă de Ana Chiriţoiu.

Jeanette Winterson a avut în egală măsură de suferit şi de câştigat din amestecul de autobiografic şi ficţiune insolită din care şi-a făcut un stil
aparte. La 15 ani şi-a părăsit familia adoptivă - zeloşi pastori evanghelişti care o pregătiseră să devină misionară în Africa- le-a mărturisit că e lesbiană şi de aici încolo a făcut ce-a putut ca să se întreţină singură şi să-şi continue studiile. A lucrat într-o firmă de pompe funebre, a vândut îngheţată, a îngrijit bolnavii într-un spital de nebuni şi a reuşit să-şi obţină licenţa la Colegiul St.Catherine, la Oxford, şi să publice un roman aplaudat şi premiat
.

,Portocalele nu sunt singurele fructe”, (Ed. Humanitas Fiction) debutul puternic
autobiografic, i-a adus lui Winterson Whitbread First Novel Award. Din 1985, anul primului roman şi până azi, a ajuns una dintre cele mai respectate şi distincte voci din literatura contemporană a Marii Britanii, distinsă cu titlul de Ofiţer al Imperiului Britanic şi revendicată de teoreticienele feminismului.

,,Sexul cireşelor” este cel mai recent roman al ei tradus în română. Pe lângă debutul care a propulsat-o în forţă, la aceeaşi editură i-au mai apărut “Scris pe trup” şi “ Pasiune”, cărţi care gravitează în jurul unor sensibile probleme ale sinelui, care nu ocolesc sexualitatea, dar care nu se opresc la suprafeţe şi nici nu reciclează clişee care fac, de regulă, senzaţionalul unor astfel de teme. În acest ultim roman e mult mai puţină poveste decât în primul, unde firul acţiunii, deşi ciupit de trimiteri la arhetipurile din basme, ţine primul nivel al lecturii. “În sexul cireşelor”, protagoniştii, Jordan, un copil găsit - ca şi ea, de altfel - şi o mamă supradimensională, “Femeia cu câinii” cum i se spune, trăiesc sau retrăiesc episoade în care se arată ce şi câte feţe are dragostea, ce înseamnă să alegi un drum şi să nu priveşti înapoi şi cât te costă aceste descoperiri făcute pe piele ta, mai ales când e tânără.

Cum se întâmplă şi în alte cărţi ale aceleiaşi scriitoare, şi aici cheagul întâmplărilor, plasate în Londra Marii Ciume şi a Marelui Incendiu, e tulburat de dese alunecări spre magic şi mitic. Se iau basme vechi, care reflectă exact tipul de întrebare în jurul căreia trăiesc şi se frământă eroii, şi se întind peste întreaga armătură a acţiunii. Jordan e un copil găsit pe malul Tamisei de o femeie de dimensiuni urieşeşti, care creşte câteva zeci de câini şi-şi rezolvă conflictele dând cu interlocutorii de pământ la primul semn de mojicie. Mămoasă, după ce se prăpădeşte cu firea la gândul că, într-o bună zi, băiatul îi va pleca, firesc, să cutreiere lumea, femeia îi urmăreşte primii paşi şi-l însoţeşte la Wimbledon, unde grădinarul regelui, celebrul explorator John Tradescant, vrea să-i deschidă ochii asupra minunilor lumii. Despre acest personaj grotesc, care în roman are un rol pe măsura dimensiunilor, propria autoare a declarat că “e singura femeie din literatura engleză suficient de încrezătoare încât să folosească mizeria ca accesoriu”. E, de fapt, o demistificatoare şi un personaj născut din hohotele de râs ale lui Gargantua.

Băiatul creşte, Anglia se schimbă, regele e decapitat şi o şleahtă de predicatori insipizi şi ipocriţi - Winterson face şi aici o altă trimitere la experienţa habotniciei din pragul adolescenţei - vor să pună lucrurile la punct. În toată această vreme, timpii poveştii se amestecă, pentru că, în voiajul băiatului pe oceanele lumii, timpul alternează cu durata basmului şi viaţa lui concretă plonjează în realism magic. O caută pe cea de a Douăsprezecea Prinţesă Dansatoare, personaj al unei vechi poveşti, şi, până să ajungă la ea, trebuie să le asculte, povestindu-şi viaţa, pe celelalte unsprezece, toate surori, toate singure, toate izgonite sau plictisite de bărbaţii care li s-au impus de soţi. Poveştile lor sunt opriri în puncte nevralgice ale existenţei la feminin, şi nimic revanşard nu răzbate în plus
faţă de ce e, de regulă, greu de trăit, greu de mărturisit sau complicat de înţeles. E aceeaşi luptă a sexelor, chiar dacă, în aceste poveşti, sexele se metamorfozează şi identităţile joacă renghiuri, cu bune, cu rele şi, ca-n orice poveste, cu stropul de neprevăzut.